Warning: Declaration of description_walker::start_el(&$output, $item, $depth, $args) should be compatible with Walker_Nav_Menu::start_el(&$output, $item, $depth = 0, $args = Array, $id = 0) in /home3/casaelv/bucovina-cazare.ro/wp-content/themes/guesthouse/functions.php on line 479
Povestea lunii - Arhivă - Casa Elvira, Vama -
  • Corp A - 1 - Suită (camerele 1 + 2)

    Caracteristici : 28 mp, 2 camere nedecomandate, Pat matrimonial / canapea extensibilă, Baie in camera, Televizor, balcon. Recomandări: trei adulţi sau doi adulţi + doi copii

  • Corp A - 3 - cameră

    Caracteristici : 21 mp, 1 camera, Pat matrimonial, Patut copil, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: doi adulţi + 1 copil mic

  • Corp A - 4 - suită

    Caracteristici : 28 mp, 2 camere nedecomandate, Pat matrimonial / canapea extensibilă, Baie in cameră, Televizor, balcon Recomandări: trei adulţi sau doi adulţi + doi copii

  • Corp A - 5 - camera

    Caracteristici : 18 mp, 1 camera, Pat matrimonial, Patut copil, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: doi adulţi + 1 copil mic

  • Corp A - 7 - camera

    Caracteristici : dublă economy la mansardă, 12 mp, 1 camera, Pat matrimonial, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: doi adulţi *fără posibilitate de pătuţ copil

  • Corp A - 8 - camera

    Caracteristici : dublă economy la mansardă, 12 mp, 1 camera, Pat matrimonial, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: doi adulţi *fără posibilitate de pătuţ copil

  • Corp A - 9 - camera

    Caracteristici : dublă economy la mansardă, 12 mp, 1 camera, 2 paturi de o persoană care pot fi şi combinate în pat dublu, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: doi adulţi *fără posibilitate de pătuţ copil

  • Corp B - 1 - Suită de familie

    Caracteristici : 30 mp, 2 camere decomandate, fiecare cu baie proprie, Pat matrimonial / canapea extensibilă, Televizor, două balcoane Recomandări: trei adulţi sau doi adulţi + doi copii

  • Corp B - 2 - camera dublă standard

    Caracteristici : 13 mp, 1 camera, Pat matrimonial, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: doi adulţi *fără posibilitate de pătuţ copil

  • Corp B - 3 - camera dublă standard

    Caracteristici : 16 mp, 1 camera, Pat matrimonial, Patut copil, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: doi adulţi + 1 copil mic

  • Corp B - 4 - suită de familie

    Caracteristici : 23 mp, 2 camere, Pat matrimonial, Baie in camera, Televizor, balcon Recomandări: trei adulţi sau doi adulţi + doi copii

Povestea lunii - Arhivă

2016 – Moara Dracului

_devilsOVO4499

Se spune că a fost pe cele vremi un cioban, nici mare, nici mic ci aşa, potrivit şi cam subţirel. Avea numai nişte ochi mari, copilăroşi, albaştri, deschişi tare la culoare. Nu era nici prost, nici deştept dar era de treabă şi încrezător în spusele altora. De felul lui nu era vorbăreţ, că nu prea avusese cu cine se sfătui. Era din părţile Borşei, unde satul se înşiră ca o apă de nu-i mai ştii începutul şi sfârşitul. Avusese o căruţă de la bătrânii lui, acolo unde valea Izei, înainte de a se îngusta, prinde toate minunăţiile lumii în lărgimea ei: munţii cu rotundele coline pe care brazii fac sumane verzi de sărbătoare, creste argintii unde mândrul soare azvârle cu dărnicie nestemate de culoarea florilor de piersic. O fi doinit şi el acolo cu atâţia alţii cântarea:
„Maramureş, ţară veche
Cu oameni fără pereche
Te-am cântat şi când sub stele
Curgeau lacrimile mele…”
Şi-o fi apărat oile de colţii lupilor şi le-o fi scăpat tefere până într-o iarnă când viscolul îl troienise de nu se putea mişca din ocol. Urla crivăţul din miazănoapte spulberând zăpada căzută în lung troian de valuri albe. Corbii treceau croncănind în zbor năprasnic. Tremurau bietele oi şi nu se puteau domoli nicicum, iar câinii mârâiau surd cu urechile aţintite la un zgomot numai de ei auzit. Deodată glasul lupilor s-a auzit aproape de saivan, atât de aproape, încât măgarul a tras cu spaimă de căpăstru, gata să-l rupă. Ciobanului i s-a părut că-l strigă cineva din somn: – „Ieşi, Gore afară, că-ţi mănâncă lupii oile”. De trei ori l-a strigat. A sărit din culcuş, şi-a luat sumanul pe el şi bâta ghintuită la capăt. Afară, lupii erau gata să sară în ocol. Erau patru: doi mai bătrâni şi doi mai tineri. Suri şi slabi să le numeri coastele ! Îl priviră o clipă cu ochi de fiară pusă pe omor, cu boturile căscate, din care se vedeau colţii albi, mari şi puternici. Ţepii blănilor îi aveau zbârliţi şi aspri. Gore s-a repezit cu bâta în capul lor; a nimerit unul, al doilea a sărit gardul şi s-a repezit la el. L-a izbit şi pe al doilea. Au sărit căţelandrii lor şi unul l-a prins de ceafă. Lupul i-a dat drumul dar sângele-i curgea şiroaie pe gât, în vreme ce el a tot dat cu bâta pînă s-a prăbuşit. Când s-a trezit, câinii, Mara şi Lăpuş, îi lingeau rănile iar lupii zăceau morţi alături. S-a dus în odaie dar de atunci l-a tot ţinut o durere surdă ce nu i-a trecut niciodată. N-apucase a se însura că fata care-i plăcuse lui se dusese după altul. Era ca un flăcău trecut de treizeci de ani. Ce avea să mai facă ? Părinţii nu-i trăiau, surorile erau la casele lor demult. S-a crucit satul când şi-a luat oile de cum s-a desprimăvărat şi a trecut munţii pe poteci numai de el ştiute, de partea cealaltă, în Ţara de Sus a Moldovei. O fi înnebunit ori cine l-a învăţat a crede că Borşa şi borşenii ar fi blestemaţi că s-au lăsat a trăi sub stăpânire străină în loc să se ridice cu toţii să-i gonească pe venetici de pe pământurile lor. Mai pomenea el de un călugăr ce-i poposise în casă şi care-i povestise despre un împărat, Traian, dar celelalte le uitase, numai vorbele astea le ţinuse minte. Şi aşa a închis uşa căscioarei, că mai mult de o tindă şi-o odaie nu avea, a lăsat vorbă unei surori să ia mâţa cea vărgată şi dus a fost.

A trecut munţi şi văi. Ajuns în ţinutul Domelor, a urcat prin valea Chilui şi pe la Poiana Obcina sus pe muntele Giumălău, până a dat de-un izvor cu apă bună. Aici a poposit, a păscut oiţele. Într-o bună zi, a părăsit valea pârâului Giumălău, a trecut de stâncile lui Adam şi ale Evei şi a ieşit prin desişuri şi codri pe şaua de drum ce duce la muntele Rarău. Mergea cu oile prin jnepeniş şi parcă nici nu băga de seamă că turma lui înaintează greu, se poticneşte şi se-nţeapă. Mergea parcă era fermecat iar durerea din ceafă se înteţise. Apoi a părăsit şi Rarăul şi după un popas mai lung şi pe un drum greu de grohotiş a trecut în pădure, dar aici nu era nici o păşune pentru oi. A mers ce a mers şi a dat numai şi numai de pădure de brad. Când a ieşit din ea a văzut cele trei vârfuri ale Pietrosului dintre care unul i-a părut a fi păşune.

Locul de aici îi aduse aminte de priveliştele de acasă. În vale zărea Bistriţa, aşa cum fusese valea Izei cu ceva sate înşirate. La soare-apune creşteau vârfurile Ouşorul şi Suhardul, ca şi munţii Rodnei. Către soare-răsare se înălţau pereţii de stâncă ai muntelui Bâtca şi ai Oblâncului, având în vale şesul Sucevei peste care departe, cu vârful ascuns de nori, apărea Ceahlăul. A stat Gore al nostru şi a oprit oile să pască. Şi-au păscut iarba aceea niţel gălbuie, cu gust amărui, iar el s-a tras mai la o parte lângă un pui de stâncă ce avea într-o parte o hrubă. A vrut s-adoarmă dar din hrubă se-auzea un gâlgâit şi un hârâit, ca şi cum ar fi curs şi ar fi fiert niscaiva leacuri acolo. Vizuina asta părea că are o răsuflătoare chiar în mijlocul podişului unde-i păştea turma şi pe acolo ieşeau nişte aburi, ca atunci când se zvântă pământul de ploaie sub un soare puternic. Erau aburi vineţii. Câinii, amândoi, părăsiră turma venind lângă el cu urechile ciulite. Nu ştiu cum se făcu că ciobanul adormi. Când s-a trezit, era mai ameţit de cum se culcase. Privi în jur. Toată turma lui era culcată la pământ, cu măgar şi cu berbeci. Gore s-a speriat. Se ridică, se duse, se uită: oile moarte cu boturile deschise, de parcă n-ar fi avut aer. Se uită, buzele lor arse şi vinete. Omul văzu negru înaintea ochilor şi îşi zise: o fi fost iarbă de cea otrăvicioasă si eu n-am ştiut. Doamne ! Ce să fac ?! Oi fi blestemat. Dacă tu m-ai părăsit, nici dracu nu mă poate scoate din belea. Aici mi-i datul să mor. Şi, scârbit de truda zadarnică, se duse lângă stâncă si aşteptă să moară. Nu-i mai trebuia viaţa. Tot rostul lui pierise. Cum sta cu ochii deschişi, numai ce-i apăru alături Scaraoschi. Nu cel mare, tartorul, ci unul mai mititel, învoit a-şi face trebuşoara în acele locuri, că se vede că dacă pe acolo n-ajungeau tătarii sau podghiazurile polone ori bulucurile turceşti, trebuia să vie niscai draci, ca să fie pe toată faţa pământului tot un cazan cu smoală. Dracul ăsta a luat înfăţişarea unui gospodar moldovan: avea suman, iţari, bundiţă, cămeşe cu lucrături înflorate şi peste chica neagra o drăguţă de cuşmuliţă din cei miei negri şi creţi, de ţi-era mai mare dragul să-l priveşti. Gore era aşa de amărât că nici măcar nu se clinti. – Ce-i omule, îi grăi dracul. Te-ai culcat ziua-n amiaza mare ? Gore tăcu. – Ai vr-un necaz ? Gore tăcea ca mortu. Străinul se aşeză jos lângă el. – Am înţeles, făcu el mângâindu-şi mustaţa groasă. Ţi-au mâncat oile iarbă zăcută. N-ai ce le face. Nici lor, nici maga rului. Nici câinilor. Ori nu, câinii n-au murit că n-au păscut. – O să pierim amu cu toţii, şopti Gore. – Nu ! i-a-ntors dracul vorba. Te iau la mine la moară şi poţi să-ţi ţii şi câinii. – Aşa zici dumneata ? – Aşa zic eu, spuse dracul, care era pornit, nu atât pe rele cât pe şotii. Găsise un om necăjit şi vroia să-l ducă mai mult cu vorba să-şi uite necazul, că nu toţi dracii sunt cu totul răi. Unii vin la suprafaţa pământului cât sunt tineri şi sub felurite înfăţişări trăiesc între oameni ca să le afle năravurile şi apoi să ştie unde li-i aţa mai subţire, acolo să tragă firul. Alţii mai vin să înveţe de la oameni cine ştie ce tertipuri să le spuie şi în iad. Nea Dănilă, dracul nostru, îşi făcuse chipurile o moară la malul Bistriţei. Dar ce moară ! Aşezată sub o piatră găurită şi în borta asta trebuia să care apă cu burduful Gore de dimineaţă până seara. E drept, burduful nu era din cale afară de mare dar urcuşul era urcuş. Lui Gore îi dăduse poruncă să-şi facă colibă numai din lemn de brad, aşternută cu cu cetină. Îl mai pusese să-şi taie două laiţe, pe una doarmă, pe alta să-şi usuce sumanul. Îi dăduse două ulcele şi două străchini, una pentru el, una pentru câini. Avea să-i dea hrană zilnică şi suman, cioareci, căciulă, opinci, un sac de mălai, o căpăţână de sare, topor şi carne. Numai,.. ciudată treabă, morarul Dănilă nici n-a vrut a-i spune de unde-i obârşia lui şi nici nu i-a îngăduit să intre vreodată în moară. Aşa a fost învoiala de la bun început. Să nu-i calce piciorul în moară şi să nu-i pună întrebări. Ciobanul nostru, cu ochi încrezători, n-a pus vorba dracului la îndoială. Şi să fi ştiut că-i drac şi nu-i morar, tot l-ar fi crezut. Care-i omul care la mare deznădejde să nu se prindă de un fir de pai, darămite Gore, cel pe care povestirea unui călugăr rătăcit în lume îl pusese pe calea băjeniei ? Gore dormea într-o colibioară de ramuri de cetini. Dimineaţa căra apă cu burduful sus pe stâncă, o arunca în acea gaură, la prânz găsea ulcelele şi străchinile pline, iar cele veşminte cerute şi tainul din saci le pusese în colibioară lângă patul de ramuri. Găsi ulcior cu rachie dar nu i-a plăcut că-l apucau mai rău durerile din ceafă. Şi era un pustiu acolo cum nu se mai pomenise. Zburau vulturii în roate largi peste culmi. Cât vezi cu ochii, pe dreapta şi pe stânga, numai codri, din care se iţeau ochi de viezuri ori de jderi. Zburau pe departe cocoşii de mesteceni şi găinuşele de aluni, dar una nu se apropia de lăcaşul morii. Odată, un mistreţ mai bătrân venise până în marginea pădurii, apoi o tulise înapoi ca ochit de săgeată. Iar câinii alergau de parcă erau lunateci. Într-o noapte, Gore văzu că stelele din crucea carului parcă-s mai pălite de cum le ştia el. Şi muncea ciobanul nostru, că era om de cuvânt, alerga de la râu la stâncă, de la râu la pădure şi n-avea vreme de gândit ca mai ‘nainte. Parcă se mai rotunjise la obraz şi se obişnuise atât cu vuietul apei cât şi cu zgomotul morii de sub stâncă. Nu uitase de oi şi de măgar, dar nici nu-l mai frigea-n coşul pieptului când îşi aducea aminte de ele. Se obişnuise cu locurile şi-i era dragă apa asta ce-i amintea de Iza, iar brazii cu freamătul lor parcă-i glăsuiau ceva ce el încă nu putea pricepe. Uneori, noaptea, vedea lumini verzi ca nişte fulgere scânteietoare trecând prin văzduh şi auzea moara mergând, iar dacă era lună, în jurul ei horeau norii vineţii ce-i îngălbeneau lumina. Şi totuşi, niciodată de când îi pierise turma, nu-şi mai făcuse cruce. Se întreba doar ce grăunţe o măcina moara lui Dănilă, căci oameni să le aducă nu-i vedea venind. Dar întrebări nu punea; aşa le fusese legământul. O singură dată a gemut când era prea ostenit de cărat burduful pînă sus. Dănilă era lângă el. – Ce-ai ? l-a întrebat. – Ia, o muşcătură de lup ici sub plete, la ceafă. – Dă-te încoa, i-a zis Dănilă şi a scos o rămurică de brad ori de jneapăn de sus adusă, de la stâncă, unde-l întâlnise. Şi l-a înţepat cu ea în zeci de locuri deodată de parcă-i umblau albinele pe gât. Atât. Apoi durerea i-a-ncetat ca prin farmec. – Ce leac e ăsta ? atât a întrebat minunat ciobanul. – De sus, de unde fierb vâltorile. Am fost şi eu, ciobanule, în părţile de unde vii tu şi-am învăţat multe. Am fost şi mai departe peste munţi, dincolo de Sighet şi Baia, până la Hust şi la Chioar. – Aşa ! se minună Gore. Eu n-am fost pe acolo. – La Hust şi la Chioar ai noştri cărau bolovanii şi-ntăreau cetatea. Domnii îi mânau cu sila şi ei lucrau, lucrau şi blestemau. Acolo am învăţat cum se fac oamenii vite de povară.
– Aşa, ca mine acu.
– Burduful tău e mic; tu faci treaba cum poţi, eu nu te silesc şi nici nu te lovesc ori te sudui. – Asta aşa-i.
– Acolo suduiau, loveau, omorau. Ştiut-ai ?
– Ba nu. Da’ aflu amu.
– Acolo am cărat şi eu.
– Cum ? Dracu tăcu. Asta fusese cu vro trei sute de ani în urmă, când îşi vârâse coada şi acolo, aşa de-nvăţătură de cazne, Strâmbă din nas şi se făcu că n-a auzit întrebarea. Putea să-i spună că-l închisese-n temniţa cetăţii, da´ cu alt prilej, şi el se topise-n pietre şi ieşise afară ca un fum, de l-au căutat până au ameţit temnicerii, iar el râdea de se prăpădea de ei, că le furase nişte unelte de caznă să le ducă-n iad, împăratului. Au văzut atunci temnicerii roata cea mare ascuţită brici şi cleştele de zdrelit oasele, picioarele cu papuci de fier zburând prin aer, ca nişte năluci, până le-a pierdut din vedere. Toţi, cărora le-au spus, i-au învinuit de beţie dar când s-au dus în temniţă, nici instrumentele, nici întemniţatul nu mai erau. Au zis că-i vrăjitorie. Au adus alte unelte noi şi doi preoţi de slujit. De atunci Dănilă nu s-a mai putut apropia. – Mi-a dat atuncea un rumân o cana de apă şi o cofă cu mure de mi-am astâmpărat foamea. Nu-i spuse că rumânul fusese bunul lui bună-su al ciobanului şi de acolo i se trăgea neamul, iar acuma dracul îşi plătea o datorie veche. Ce-o păţi el de la Scaraoschi, o vedea ! Numai că, în schimb, în fundul morii freca de mama focului în fiecare noapte două duzini de păcătoşi. El, aici, era pârcălab al lui Scaraoschi, însă pentru bietul cioban părea numai un om ce-l trecea peste un pustiu de dureri.
– Ţi-e milă, ca şi călugărului, de oameni, şoptise Gore.
– Milă ? Dănilă râse scurt, se uită în ochii albaştri ai ciobanului care-l credea om bun. Ochi de copil. Numai el putea să-şi închipuie aşa ceva. De l-ar fi lăsat să vorbească, oierul i-ar fi spus şi despre laptele supt la sânul mamei. Şi totuşi se luptase cu lupii, trecuse munţii, îi făcea o muncă al cărei rost acuma nu-l înţelegea dar prin ea trecuse dincolo de porţile grele ale deznădejdii. Ştia că a doua zi Gore îşi termină coliba de brad. Acu´ îşi va putea pune cruce, după legea lui, iar el va trebui să plece. Privi încă o dată în ochii aceia atât de limpezi. E greu să fii drac aşa cum se cuvine aici. Poate că i-a venit veleatul să stea şi el numai în fundul pământului. Dar întâi mai avea ceva de făcut. Plecă şi dispăru în moară. Se însera. Şi Gore intră în coliba aproape terminată, câinii după el. Şi deodată vântul suflă cu turbare. Apele se învolburară. Cerul se posomori. Bufniţele ţipau cu glas tare. Codrul gemea. Cântau cucuvăile zburând ca bătute de vânt. Un trăsnet şi gorunul cel falnic de lângă moară căzu aprins la pământ, apoi vântul se înteţi, crescu în furtună. Părea că nişte cai îşi domolesc tropotul printre copaci. Pământul hurui adânc şi se clătină spre malul morii ce măcina de zguduia zăgazurile râului şi cutremura stânca. Gore ieşi în pragul colibei şi văzu minunea minunilor: o drâmbă de apă crescută din Bistriţa şi aplecată ca un toiag peste gura stâncii, unde se afunda, iar toată coloana scânteia în verde şi roşu, ţinută pe umeri de arătări de bărbaţi şi femei, ciudat înveşmântaţi dar prin care se vedea ca prin sticlă. Ciobanul rămase locului, împietrit un răstimp, şi oamenii cei din apă cătau la el cu ochi goi şi arşi iar câinii urlau prelung a moarte. Când se desmetici Gore, aproape se lumina de ziuă. Deodată câinii încetară să urle, drâmba uriaşă de apă intră în făgaşul ei, iar moara, cu stâncă cu tot, se prăbuşi în mii şi milioane de fărâme căzând în Bistriţa şi fugind la vale până la locul numit azi „Nisipuri”, căci în nisip s-a prefăcut stânca măcinată la moara dracului. Şi în acea noapte o munteancă dusă de furtună s-a rătăcit venind călare pînă unde era coliba lui Gore. Era văduvă, voinică, tânără şi lată în şolduri, cu picioare zdravene. I-au plăcut ochii albaştri şi nu se ştie dacă a fost după gândul lui sau după focul ei, că Gore a plecat la căscioara femeii din Dornişoara. I-a făcut şapte copii, toţi buni doinaşi şi ciobănaşi, cu sprâncene îmbinate, toţi voinici, toţi laţi în spate. Şi din şapte numai trei aveau ochi de clopoţei viorii, mângâietori şi în oameni încrezători. Turmele s-au înmulţit până ce Gore a îmbătrânit şi-a murit între ai lui, sus, în vârful dealului, în ţara moldovenească.

Lola Stere Chiracu – Locuri şi Legende – Prin ţara marelui Ştefan – Ed. Sport- Turism

Aprilie / mai 2015 – Pietrele Muierilor – O altă legendă vie a Bucovinei

pietrele-muierilor

Nu știu de s-a aflat ori se mai află undeva pe fața pămîntului vre o țară, care să fi fost de atîtea ori cutreierată, prădată și pustiită de către atîtea limbi străine, păgîne și creștine, de cîte ori a fost țara noastră. Și iarăși nu știu de se mai află undeva vreun popor, care să fi avut atâta de suferit din partea nenumăraților și cumpliților său dușmani, ca românii.

Dar cu toate că românii avură, în decurgerea timpului, de-a se lupta cu atîția dușmani, unii mai nesățioși și mai lacomi, mai năpraznici și mai răi de cît alții, care nu numai că le sugeau și scurgieau țara de toate bunătățile, nu numai c-o prădau și o pustiau, ci de multe ori voiau să-i stîrpească chiar și pre dînșii, totuși ieșiră din toate luptele acestea învingători, și-o duc, bine, rău, cum o duc și astăzi, pe cînd partea cea mai mare dintre neîmpăcații lor dușmani se stînse demult de pe fața pămîntului, ca și cînd nici n-ar mai fi fost.

Unul din mulțimea acelor dușmani neastâmpărați și înverșunați, din partea căruia în multe rânduri și mari daune, neplăceri și neajunsuri, au trebuit să sufere românii, au fost tătarii. Nu apucau bine a scăpa de dînșii, a se mai înciripa și întrarma puțin și numai ce se trezeau că iarăși au venit asupra lor. Și cînd veneau era varga lui Dumnezeu pe unde treceau și ce făceau !

Așa o pățiră într-o vară, cine mai știe cîți ani vor fi de atunci, și românii din ținutul Solcii. Cînd cugetau ei că nime nu i-a mai supăra, că cel puțin vara aceea vor petrece în pace și liniște, tocmai atunci se treziră deodată că o mulțime de tătari au trecut rîul Suceava pe la Gura Solcii, și apucînd părăul Solea în sus s-au îndreptat spre dînșii.

Solcanii, știind prea bine cine-s tătarii și ce sunt ei în stare să facă, cum au prins de veste despre această năvălire neașteptată, îndată s-au și adunat cu toții la un loc și, înarmîndu-se, care cu ce a putut și cum a putut, voiră să pornească împotriva lor ca să lupte cu dînșii, și de le va fi cu putință, să-i fugărească îndărăpt de unde au venit.

Bine !… ei s-au înarmat și, ca bărbați, puteau să iasă înaintea tătarilor și să lupte cu dînșii!… Dar ce era să-nceapă și să facă cu muierile lor ?… să le lese singure acasă numai cu copiii, nu le venea la socoteală, căci ei nu știau încă cîți tătari vin asupra lor și cum vor scoate-o cu dînșii la capăt : învinge-i-or, ori poate vor fi învinși ?… Și… ferească Dumnezeu !… dacă vor fi învinși. ce să facă atunci muierile ?… cum să se apere ele de tătari ? …Deci cugetară ce cugetară, și apoi spuse muierilor să iee copiii cu sine, să părăsească cît mai degrabă satul, să apuce pe valea Solcii în sus, și pînă ce se vor înturna ei înapoi din luptă, să caute și să se ascundă undeva prin fundoaiele munților, ce se întind în partea despre apus al Solcii.

Muierile nu steteră mult pe gînduri, ci ascultînd de bărbații lor, luară degrabă copiii în brațe, se porniră pe apa Solcii în sus, trecură pe lîngă Piciorul Dealului, Dealul lui Vodă și Tocilele, care se află pe țărmul drept al părăului Solea sau Ciurgăul Mic, cum se numește Solea în acest loc, precum și pe lîngă Pinul Mare, Piciorul Cireșului, Piciorul Bun și Ciurgăul Mare, care se află pe țărmul cel stîng al Solcii, urcară apoi un deluț mititel și ieșiră în Sihlișoara. De aice, mai mergînd cale ca de vr-o jumătate de oară spre apus, se treziră deodată pe un munte, pe culmea căruia se află mai multe stînci înalte și ascuțite.

Nu apucară însă bine a ajunge aice, a se sui pe munte și a se adăposti cu copiii pintre stîncile de pe culmea acestuia, cînd iată tătarii se și apropie de Solea, c-o falcă-n cer și cu alta în pămînt, gata numai să prade, să omoare și să nimicească tot ce le va sta în cale.

Românii, care îi așteptau, cum îi zăresc că se apropie de satul lor, îi lasă în pace să vadă ce vor face : se vor apuca de prădat și pustiit ca și prin celelalte părți ale țării, pe unde au trecut, ori vor pleca mai departe ?… Iar după ce intrară în sat și văzură că tătarii tot tătari rămîn : prădători și pustiitori ca totdeauna, săriră deodată din două părți asupra lor și anume unii de către

Comana și din așezăturile Slatinei Mari, iară alții de sub Dealul lui Vodă, unde erau ascunși, și, luîndu-i la ochi, prinseră a-i culca cu arcurile la pămînt.

Tătarii, văzîndu-se pe neașteptate încunjurați și bătuți din două părți deodată și neștiind cam cît de mare e numărul românilor, care s-au repezit cu atîta furie asupra lor, se temură că vor fi învinși și omorîți. De aceea nu stătură mult la luptă cu dînșii, ci o apucară din cu bună vreme la sănătoasa pe valea Solcii în sus, pe unde apucară cu puțin mai nainte de aceasta și soloancele, cugetând că dacă vor intra în munți, nime nu-i va mai urmări, și așa vor scăpa cu obraz curat din cursa în care au căzut.

Dar amar se-nșelară, căci ajungînd în apropierea muntelui, printre stâncile căruia erau muierile solcanilor ascunse, și voiră să urce muntele și să treacă mai departe… urcă-te dacă poți, și treci dacă ai cum !

Muierile, dintre care cele mai sprintene și mai inimoase erau acățate pe vîrful stîncelor, cum îi văzură de departe că se apropie de dînsele, începură, în spaima și groaza lor cea mare, a țipa de se clocoteau văile de prin împrejurime și a-i întîmpina c-o ploaie de pietre, pre care le răsturnau și le aruncau asupra lor.

Tătarii, văzîndu-se și din această parte loviți și măcelăriți, și încă cum ?… pe-o sută și pe-o mie de ori mai rău de cît la poalele munților, în care au intrat, se băgară în toate răcorile. Și ca nu cumva să le fie acolo sfîrșitul, deteră dos la față și începură a fugi care încotro, doară scapă mai degrabă, trecîndu-le tot gustul de luptă și pradă.

Românii, care îi urmăriră pînă aice, văzînd că se împrăștie, ca și niște pui de păturniche, în toate părțile, se luară și mai departe în urma lor și-i fugăriră pe sub poalele muntelui Cerbul, la vale spre răsărit mai pînă lîngă satul Căjvana și pre care tătar cum îl ajungeau și unde-l prindeau, acolo îl și mîntuiau de zile.

Și așa scăpară românii solcani de astă dată de tătari !… Și de cînd au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vîrful cărora s-au luptat ele cu tătarii, de atunci se numesc pietrele acestea Pietrele Muierilor. Și tot de atunci se zice că uneori, noaptea, se văd mai multe muieri alergînd printre dînsele cu capul despletit, cu părul zburînd în aer și țipînd de se răsună văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt schimele muierilor, care au căzut în luptă cu tătarii.

(Simion Florea Marian – Legende istorice din Bucovina / Sursa foto: e-munte.ro)

Martie 2015 – Stâlpul lui Vodă de la Vama

tatarendenkmala

În timpul războiului turco-austriac, izbucnit în 1716, armatele austriece ale împăratului Carol al VI-lea de Habsburg (1711-1740) trecuseră în țările române, dorind să le scoată de sub stăpânirea otomană. La data de 25 noiembrie 1716, trupele austriece ocupaseră Bucureștiul și, cu ajutorul localnicilor, l-au dus ca prizonier la Sibiu chiar pe domnitorul Nicolae Mavrocordat (1716 și 1719-1730). O soartă asemănătoare se pregătea și pentru domnitorul Moldovei, Mihai Racoviță. Austriecii și cătanele ungu­rești au pătruns în Moldova pe la Cașin, instalându-se în mănăstirile fortificate din Moldova și în Cetatea Neamțului. Trupele austriece și ungurești, împreună cu trupe moldovenești aliate, au jefuit târgurile aflate în calea lor. În ziua de 10 ianuarie 1717, 100 de soldați austrieci conduși de căpitanul belgian François (Ferentz) Ernau au intrat în Iași, însoțiți de câteva sute de moldoveni trădători cu scopul de a-l captura pe domnitor. La apropierea austriecilor, domnitorul Mihai Racoviță, împreună cu oastea sa, s-a retras la Mănăstirea Cetățuia din Iași. Trupele austriece au asediat Mănăstirea Cetățuia, dar în ajutorul moldovenilor au venit 2.000 de călăreți tătari care se stabiliseră cu câteva zile mai înainte pe valea Mănăstirii Aroneanu. Atacați de tătari și de moldoveni, austriecii au fost înfrânți. Puținii soldați scăpați cu viață au fost spânzurați, iar căpitanul austriecilor a fost decapitat în fața Porții de la Curtea Domnească. Trupurile celor uciși (în număr de 500-600) printre care se afla și cel al lui Ferentz au fost în preajma Cetățuiei și s-a făcut o movilă mare care a fost acoperită cu pământ, peste ea fiind așezată o cruce (denumită azi Crucea lui Ferentz) înconjurată de un foișor (cerdac) de piatră. Pe cruce se află o inscripție în slavonă, care istorisește această întâmplare. După înfrângerea lui Ferentz Ernau, domnitorul Mihai Racoviță, tot împreună cu tătarii, i-a urmărit pe austrieci și a trecut în Transilvania, unde trebuia să sprijine, din ordinul sultanului, răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea. După ce a asediat trupele austriece la Bistrița, oastea moldovenească s-a retras din Transilvania.

Întors biruitor în Moldova, domnitorul Mihai Racoviță a poruncit construirea unui monument în comuna Vama, care să fie mărturie a campaniei sale victorioase împotriva austriecilor. Monumentul are forma unei coloane monolitice pătrate din gresie poroasă, cu o înălțime de 3 metri. Deasupra coloanei se află o pălărie piramidală de piatră, pentru a evita scurgerea apei de ploaie pe fațadele monumentului. Într-un articol publicat în 1893, arhitectul austriac Karl Romstorfer menționează o legendă locală potrivit căreia „Mihai Vodă Racoviță ar fi adus acest stâlp din localitatea Rus pe Boul de pe valea Moldoviței, trăgându-l la vale cu zimbrii”.  Legenda este contrazisă de inscripția care menționează localitatea Vama. Pe pereții monumentului sunt gravate în vechea limbă românească, cu litere chirilice, faptele campaniilor sale victorioase. Inscripția de pe monument a fost copiată în anul 1802 de Fotache Ciurea. Actualmente, vechea inscripție este parțial deteriorată, putând fi cu greu descifrată.

Inscripția de pe monument are următorul text: “Din mila lui Dumnezeu, Io Mihai Racoviță Voevod, Domn și oblăduitor a toată Moldavia, la Văleat 7224 (= 1716) al treilea rând al Domniei Mele, ridicat-a puternica Împărăție turcească oaste asupra Nemților, și la aceastea mestecături multă pradă s-au făcut bietei țări a Moldovii despre partea Nemților, poftindu-i și chemându-i osamă de boieri a Moldovii și din cei mai de jos, depururi cum sânt Moldovenii, încât nu au rămas mănăstire sau biserică neprădată. Și au venit Frenț – căpitanul cu o samă de Nemți și Moldoveni, Munteni, Unguri, Sârbi, cătăva adunătură. Ci așa făr de veste ne-au lovit la Scaunul nostru în Ieși, cu gândul ca să ne iea, precum au luat pe vodă căpitan[ul], pe Necolai Mavrocordat, Domnul muntenesc, din Scaunul țării din București și l-au dus la Sibiiu. Iar noi, cu agiutoriul lui Dumnezeu, i-am biruit și i-am risipit, dar și movilă am făcut pe trupurile lor și minunată cruce și cerdac de piatră lângă movilă am făcut, lângă drumul mare din josul Cetățuii, unde a fost și războiul <…> acestu stâlpu, și am mers pe muntele care se cheamă Mestecănișul și pe muntele Suhardul. Pogorădu-ne pen codri și pe ape, am vinit în Țara Ungurească, într-un sat anume Rodna. Și de acolo, împreună cu Măria Sa Sultanul și cu mulțime de Tătari, prădăndu și arzăndu păn la cetatea Bistriței am încungiurat-o de toate părțile. Și s-au dat, numai cetatea singură a rămas. Apoi s-au slobozit tătarii în pradă, trecând de Muncaci, la Ungurime den afară. Și s-au întorsu prin Maramorăși, au prădat, care pradă și jaf s-a pomeni la Unguri. Și apoi ne-am întors la <…> Iordachi Cantacuzino Vel Comis ispravnic; și această pradă și robie ce făcu în pământul Țării-Moldovii și a Țării Ungurești s-au făcut din pricina ghinărarilor de Ardeal și anume Ștefan Stinvil (Staninville), ginărarul den Sibiiu, și baronul de Tighe (Tiege), ginărarul den Brașov, și Santomo (Saint-Amour), ghinărarul de Bistriță. Cari pentru acestea să deie samă înaintea lui Dumnezeu, la înfricoșatul giudeț <…>, pentru spurcata lăcomia lor, trimițând asupra țării pentru dobănda lor <…> cu atăta robie <…> în Vama v.r.c.u”