Se spune că a fost pe cele vremi un cioban, nici mare, nici mic ci aşa, potrivit şi cam subţirel. Avea numai nişte ochi mari, copilăroşi, albaştri, deschişi tare la culoare. Nu era nici prost, nici deştept dar era de treabă şi încrezător în spusele altora. De felul lui nu era vorbăreţ, că nu prea avusese cu cine se sfătui. Era din părţile Borşei, unde satul se înşiră ca o apă de nu-i mai ştii începutul şi sfârşitul. Avusese o căruţă de la bătrânii lui, acolo unde valea Izei, înainte de a se îngusta, prinde toate minunăţiile lumii în lărgimea ei: munţii cu rotundele coline pe care brazii fac sumane verzi de sărbătoare, creste argintii unde mândrul soare azvârle cu dărnicie nestemate de culoarea florilor de piersic. O fi doinit şi el acolo cu atâţia alţii cântarea:
„Maramureş, ţară veche
Cu oameni fără pereche
Te-am cântat şi când sub stele
Curgeau lacrimile mele…”
Şi-o fi apărat oile de colţii lupilor şi le-o fi scăpat tefere până într-o iarnă când viscolul îl troienise de nu se putea mişca din ocol. Urla crivăţul din miazănoapte spulberând zăpada căzută în lung troian de valuri albe. Corbii treceau croncănind în zbor năprasnic. Tremurau bietele oi şi nu se puteau domoli nicicum, iar câinii mârâiau surd cu urechile aţintite la un zgomot numai de ei auzit. Deodată glasul lupilor s-a auzit aproape de saivan, atât de aproape, încât măgarul a tras cu spaimă de căpăstru, gata să-l rupă. Ciobanului i s-a părut că-l strigă cineva din somn: – „Ieşi, Gore afară, că-ţi mănâncă lupii oile”. De trei ori l-a strigat. A sărit din culcuş, şi-a luat sumanul pe el şi bâta ghintuită la capăt. Afară, lupii erau gata să sară în ocol. Erau patru: doi mai bătrâni şi doi mai tineri. Suri şi slabi să le numeri coastele ! Îl priviră o clipă cu ochi de fiară pusă pe omor, cu boturile căscate, din care se vedeau colţii albi, mari şi puternici. Ţepii blănilor îi aveau zbârliţi şi aspri. Gore s-a repezit cu bâta în capul lor; a nimerit unul, al doilea a sărit gardul şi s-a repezit la el. L-a izbit şi pe al doilea. Au sărit căţelandrii lor şi unul l-a prins de ceafă. Lupul i-a dat drumul dar sângele-i curgea şiroaie pe gât, în vreme ce el a tot dat cu bâta pînă s-a prăbuşit. Când s-a trezit, câinii, Mara şi Lăpuş, îi lingeau rănile iar lupii zăceau morţi alături. S-a dus în odaie dar de atunci l-a tot ţinut o durere surdă ce nu i-a trecut niciodată. N-apucase a se însura că fata care-i plăcuse lui se dusese după altul. Era ca un flăcău trecut de treizeci de ani. Ce avea să mai facă ? Părinţii nu-i trăiau, surorile erau la casele lor demult. S-a crucit satul când şi-a luat oile de cum s-a desprimăvărat şi a trecut munţii pe poteci numai de el ştiute, de partea cealaltă, în Ţara de Sus a Moldovei. O fi înnebunit ori cine l-a învăţat a crede că Borşa şi borşenii ar fi blestemaţi că s-au lăsat a trăi sub stăpânire străină în loc să se ridice cu toţii să-i gonească pe venetici de pe pământurile lor. Mai pomenea el de un călugăr ce-i poposise în casă şi care-i povestise despre un împărat, Traian, dar celelalte le uitase, numai vorbele astea le ţinuse minte. Şi aşa a închis uşa căscioarei, că mai mult de o tindă şi-o odaie nu avea, a lăsat vorbă unei surori să ia mâţa cea vărgată şi dus a fost.

A trecut munţi şi văi. Ajuns în ţinutul Domelor, a urcat prin valea Chilui şi pe la Poiana Obcina sus pe muntele Giumălău, până a dat de-un izvor cu apă bună. Aici a poposit, a păscut oiţele. Într-o bună zi, a părăsit valea pârâului Giumălău, a trecut de stâncile lui Adam şi ale Evei şi a ieşit prin desişuri şi codri pe şaua de drum ce duce la muntele Rarău. Mergea cu oile prin jnepeniş şi parcă nici nu băga de seamă că turma lui înaintează greu, se poticneşte şi se-nţeapă. Mergea parcă era fermecat iar durerea din ceafă se înteţise. Apoi a părăsit şi Rarăul şi după un popas mai lung şi pe un drum greu de grohotiş a trecut în pădure, dar aici nu era nici o păşune pentru oi. A mers ce a mers şi a dat numai şi numai de pădure de brad. Când a ieşit din ea a văzut cele trei vârfuri ale Pietrosului dintre care unul i-a părut a fi păşune.

Locul de aici îi aduse aminte de priveliştele de acasă. În vale zărea Bistriţa, aşa cum fusese valea Izei cu ceva sate înşirate. La soare-apune creşteau vârfurile Ouşorul şi Suhardul, ca şi munţii Rodnei. Către soare-răsare se înălţau pereţii de stâncă ai muntelui Bâtca şi ai Oblâncului, având în vale şesul Sucevei peste care departe, cu vârful ascuns de nori, apărea Ceahlăul. A stat Gore al nostru şi a oprit oile să pască. Şi-au păscut iarba aceea niţel gălbuie, cu gust amărui, iar el s-a tras mai la o parte lângă un pui de stâncă ce avea într-o parte o hrubă. A vrut s-adoarmă dar din hrubă se-auzea un gâlgâit şi un hârâit, ca şi cum ar fi curs şi ar fi fiert niscaiva leacuri acolo. Vizuina asta părea că are o răsuflătoare chiar în mijlocul podişului unde-i păştea turma şi pe acolo ieşeau nişte aburi, ca atunci când se zvântă pământul de ploaie sub un soare puternic. Erau aburi vineţii. Câinii, amândoi, părăsiră turma venind lângă el cu urechile ciulite. Nu ştiu cum se făcu că ciobanul adormi. Când s-a trezit, era mai ameţit de cum se culcase. Privi în jur. Toată turma lui era culcată la pământ, cu măgar şi cu berbeci. Gore s-a speriat. Se ridică, se duse, se uită: oile moarte cu boturile deschise, de parcă n-ar fi avut aer. Se uită, buzele lor arse şi vinete. Omul văzu negru înaintea ochilor şi îşi zise: o fi fost iarbă de cea otrăvicioasă si eu n-am ştiut. Doamne ! Ce să fac ?! Oi fi blestemat. Dacă tu m-ai părăsit, nici dracu nu mă poate scoate din belea. Aici mi-i datul să mor. Şi, scârbit de truda zadarnică, se duse lângă stâncă si aşteptă să moară. Nu-i mai trebuia viaţa. Tot rostul lui pierise. Cum sta cu ochii deschişi, numai ce-i apăru alături Scaraoschi. Nu cel mare, tartorul, ci unul mai mititel, învoit a-şi face trebuşoara în acele locuri, că se vede că dacă pe acolo n-ajungeau tătarii sau podghiazurile polone ori bulucurile turceşti, trebuia să vie niscai draci, ca să fie pe toată faţa pământului tot un cazan cu smoală. Dracul ăsta a luat înfăţişarea unui gospodar moldovan: avea suman, iţari, bundiţă, cămeşe cu lucrături înflorate şi peste chica neagra o drăguţă de cuşmuliţă din cei miei negri şi creţi, de ţi-era mai mare dragul să-l priveşti. Gore era aşa de amărât că nici măcar nu se clinti. – Ce-i omule, îi grăi dracul. Te-ai culcat ziua-n amiaza mare ? Gore tăcu. – Ai vr-un necaz ? Gore tăcea ca mortu. Străinul se aşeză jos lângă el. – Am înţeles, făcu el mângâindu-şi mustaţa groasă. Ţi-au mâncat oile iarbă zăcută. N-ai ce le face. Nici lor, nici maga rului. Nici câinilor. Ori nu, câinii n-au murit că n-au păscut. – O să pierim amu cu toţii, şopti Gore. – Nu ! i-a-ntors dracul vorba. Te iau la mine la moară şi poţi să-ţi ţii şi câinii. – Aşa zici dumneata ? – Aşa zic eu, spuse dracul, care era pornit, nu atât pe rele cât pe şotii. Găsise un om necăjit şi vroia să-l ducă mai mult cu vorba să-şi uite necazul, că nu toţi dracii sunt cu totul răi. Unii vin la suprafaţa pământului cât sunt tineri şi sub felurite înfăţişări trăiesc între oameni ca să le afle năravurile şi apoi să ştie unde li-i aţa mai subţire, acolo să tragă firul. Alţii mai vin să înveţe de la oameni cine ştie ce tertipuri să le spuie şi în iad. Nea Dănilă, dracul nostru, îşi făcuse chipurile o moară la malul Bistriţei. Dar ce moară ! Aşezată sub o piatră găurită şi în borta asta trebuia să care apă cu burduful Gore de dimineaţă până seara. E drept, burduful nu era din cale afară de mare dar urcuşul era urcuş. Lui Gore îi dăduse poruncă să-şi facă colibă numai din lemn de brad, aşternută cu cu cetină. Îl mai pusese să-şi taie două laiţe, pe una doarmă, pe alta să-şi usuce sumanul. Îi dăduse două ulcele şi două străchini, una pentru el, una pentru câini. Avea să-i dea hrană zilnică şi suman, cioareci, căciulă, opinci, un sac de mălai, o căpăţână de sare, topor şi carne. Numai,.. ciudată treabă, morarul Dănilă nici n-a vrut a-i spune de unde-i obârşia lui şi nici nu i-a îngăduit să intre vreodată în moară. Aşa a fost învoiala de la bun început. Să nu-i calce piciorul în moară şi să nu-i pună întrebări. Ciobanul nostru, cu ochi încrezători, n-a pus vorba dracului la îndoială. Şi să fi ştiut că-i drac şi nu-i morar, tot l-ar fi crezut. Care-i omul care la mare deznădejde să nu se prindă de un fir de pai, darămite Gore, cel pe care povestirea unui călugăr rătăcit în lume îl pusese pe calea băjeniei ? Gore dormea într-o colibioară de ramuri de cetini. Dimineaţa căra apă cu burduful sus pe stâncă, o arunca în acea gaură, la prânz găsea ulcelele şi străchinile pline, iar cele veşminte cerute şi tainul din saci le pusese în colibioară lângă patul de ramuri. Găsi ulcior cu rachie dar nu i-a plăcut că-l apucau mai rău durerile din ceafă. Şi era un pustiu acolo cum nu se mai pomenise. Zburau vulturii în roate largi peste culmi. Cât vezi cu ochii, pe dreapta şi pe stânga, numai codri, din care se iţeau ochi de viezuri ori de jderi. Zburau pe departe cocoşii de mesteceni şi găinuşele de aluni, dar una nu se apropia de lăcaşul morii. Odată, un mistreţ mai bătrân venise până în marginea pădurii, apoi o tulise înapoi ca ochit de săgeată. Iar câinii alergau de parcă erau lunateci. Într-o noapte, Gore văzu că stelele din crucea carului parcă-s mai pălite de cum le ştia el. Şi muncea ciobanul nostru, că era om de cuvânt, alerga de la râu la stâncă, de la râu la pădure şi n-avea vreme de gândit ca mai ‘nainte. Parcă se mai rotunjise la obraz şi se obişnuise atât cu vuietul apei cât şi cu zgomotul morii de sub stâncă. Nu uitase de oi şi de măgar, dar nici nu-l mai frigea-n coşul pieptului când îşi aducea aminte de ele. Se obişnuise cu locurile şi-i era dragă apa asta ce-i amintea de Iza, iar brazii cu freamătul lor parcă-i glăsuiau ceva ce el încă nu putea pricepe. Uneori, noaptea, vedea lumini verzi ca nişte fulgere scânteietoare trecând prin văzduh şi auzea moara mergând, iar dacă era lună, în jurul ei horeau norii vineţii ce-i îngălbeneau lumina. Şi totuşi, niciodată de când îi pierise turma, nu-şi mai făcuse cruce. Se întreba doar ce grăunţe o măcina moara lui Dănilă, căci oameni să le aducă nu-i vedea venind. Dar întrebări nu punea; aşa le fusese legământul. O singură dată a gemut când era prea ostenit de cărat burduful pînă sus. Dănilă era lângă el. – Ce-ai ? l-a întrebat. – Ia, o muşcătură de lup ici sub plete, la ceafă. – Dă-te încoa, i-a zis Dănilă şi a scos o rămurică de brad ori de jneapăn de sus adusă, de la stâncă, unde-l întâlnise. Şi l-a înţepat cu ea în zeci de locuri deodată de parcă-i umblau albinele pe gât. Atât. Apoi durerea i-a-ncetat ca prin farmec. – Ce leac e ăsta ? atât a întrebat minunat ciobanul. – De sus, de unde fierb vâltorile. Am fost şi eu, ciobanule, în părţile de unde vii tu şi-am învăţat multe. Am fost şi mai departe peste munţi, dincolo de Sighet şi Baia, până la Hust şi la Chioar. – Aşa ! se minună Gore. Eu n-am fost pe acolo. – La Hust şi la Chioar ai noştri cărau bolovanii şi-ntăreau cetatea. Domnii îi mânau cu sila şi ei lucrau, lucrau şi blestemau. Acolo am învăţat cum se fac oamenii vite de povară.
– Aşa, ca mine acu.
– Burduful tău e mic; tu faci treaba cum poţi, eu nu te silesc şi nici nu te lovesc ori te sudui. – Asta aşa-i.
– Acolo suduiau, loveau, omorau. Ştiut-ai ?
– Ba nu. Da’ aflu amu.
– Acolo am cărat şi eu.
– Cum ? Dracu tăcu. Asta fusese cu vro trei sute de ani în urmă, când îşi vârâse coada şi acolo, aşa de-nvăţătură de cazne, Strâmbă din nas şi se făcu că n-a auzit întrebarea. Putea să-i spună că-l închisese-n temniţa cetăţii, da´ cu alt prilej, şi el se topise-n pietre şi ieşise afară ca un fum, de l-au căutat până au ameţit temnicerii, iar el râdea de se prăpădea de ei, că le furase nişte unelte de caznă să le ducă-n iad, împăratului. Au văzut atunci temnicerii roata cea mare ascuţită brici şi cleştele de zdrelit oasele, picioarele cu papuci de fier zburând prin aer, ca nişte năluci, până le-a pierdut din vedere. Toţi, cărora le-au spus, i-au învinuit de beţie dar când s-au dus în temniţă, nici instrumentele, nici întemniţatul nu mai erau. Au zis că-i vrăjitorie. Au adus alte unelte noi şi doi preoţi de slujit. De atunci Dănilă nu s-a mai putut apropia. – Mi-a dat atuncea un rumân o cana de apă şi o cofă cu mure de mi-am astâmpărat foamea. Nu-i spuse că rumânul fusese bunul lui bună-su al ciobanului şi de acolo i se trăgea neamul, iar acuma dracul îşi plătea o datorie veche. Ce-o păţi el de la Scaraoschi, o vedea ! Numai că, în schimb, în fundul morii freca de mama focului în fiecare noapte două duzini de păcătoşi. El, aici, era pârcălab al lui Scaraoschi, însă pentru bietul cioban părea numai un om ce-l trecea peste un pustiu de dureri.
– Ţi-e milă, ca şi călugărului, de oameni, şoptise Gore.
– Milă ? Dănilă râse scurt, se uită în ochii albaştri ai ciobanului care-l credea om bun. Ochi de copil. Numai el putea să-şi închipuie aşa ceva. De l-ar fi lăsat să vorbească, oierul i-ar fi spus şi despre laptele supt la sânul mamei. Şi totuşi se luptase cu lupii, trecuse munţii, îi făcea o muncă al cărei rost acuma nu-l înţelegea dar prin ea trecuse dincolo de porţile grele ale deznădejdii. Ştia că a doua zi Gore îşi termină coliba de brad. Acu´ îşi va putea pune cruce, după legea lui, iar el va trebui să plece. Privi încă o dată în ochii aceia atât de limpezi. E greu să fii drac aşa cum se cuvine aici. Poate că i-a venit veleatul să stea şi el numai în fundul pământului. Dar întâi mai avea ceva de făcut. Plecă şi dispăru în moară. Se însera. Şi Gore intră în coliba aproape terminată, câinii după el. Şi deodată vântul suflă cu turbare. Apele se învolburară. Cerul se posomori. Bufniţele ţipau cu glas tare. Codrul gemea. Cântau cucuvăile zburând ca bătute de vânt. Un trăsnet şi gorunul cel falnic de lângă moară căzu aprins la pământ, apoi vântul se înteţi, crescu în furtună. Părea că nişte cai îşi domolesc tropotul printre copaci. Pământul hurui adânc şi se clătină spre malul morii ce măcina de zguduia zăgazurile râului şi cutremura stânca. Gore ieşi în pragul colibei şi văzu minunea minunilor: o drâmbă de apă crescută din Bistriţa şi aplecată ca un toiag peste gura stâncii, unde se afunda, iar toată coloana scânteia în verde şi roşu, ţinută pe umeri de arătări de bărbaţi şi femei, ciudat înveşmântaţi dar prin care se vedea ca prin sticlă. Ciobanul rămase locului, împietrit un răstimp, şi oamenii cei din apă cătau la el cu ochi goi şi arşi iar câinii urlau prelung a moarte. Când se desmetici Gore, aproape se lumina de ziuă. Deodată câinii încetară să urle, drâmba uriaşă de apă intră în făgaşul ei, iar moara, cu stâncă cu tot, se prăbuşi în mii şi milioane de fărâme căzând în Bistriţa şi fugind la vale până la locul numit azi „Nisipuri”, căci în nisip s-a prefăcut stânca măcinată la moara dracului. Şi în acea noapte o munteancă dusă de furtună s-a rătăcit venind călare pînă unde era coliba lui Gore. Era văduvă, voinică, tânără şi lată în şolduri, cu picioare zdravene. I-au plăcut ochii albaştri şi nu se ştie dacă a fost după gândul lui sau după focul ei, că Gore a plecat la căscioara femeii din Dornişoara. I-a făcut şapte copii, toţi buni doinaşi şi ciobănaşi, cu sprâncene îmbinate, toţi voinici, toţi laţi în spate. Şi din şapte numai trei aveau ochi de clopoţei viorii, mângâietori şi în oameni încrezători. Turmele s-au înmulţit până ce Gore a îmbătrânit şi-a murit între ai lui, sus, în vârful dealului, în ţara moldovenească.