Ca prim născut al onorabilei familii șoricești Chițoi, cunoscută prin toate subsolurile clădirilor nobile de la Iași, lui Chițulică nu i-a picat deloc bine viitorul banal pregătit de taică-său. Să fie el doar un șoarece obișnuit, cap de familie numeroasă și administrator al vastelor galerii de la crama în care s-a născut? Să ajungă obez din lipsă de mișcare, pentru că la oraș e destul să te plimbi pe după raftul din supermarket ca să fii sătul imediat? Să aibă ca unic inamic natural pisica aia anemică a doamnei de la bloc, care e plimbată penibil în lesă? Păi pe aia aproape că o iubește, îi e milă de ea și probabil că el o să roadă personal lesa enervantă, ca să elibereze mâța năpăstuită… Da, el are nevoie de adrenalină, de aventură, de tentații! Ce le va povesti în viitor puilor șoricei, dacă viața lui e așa anostă? Vor crede că n-a fost bun de nimic… Asta nu!
Într-o dimineață, pe când își făcea plictisit rondul șoricesc prin cramă, auzi doi bărbați povestind despre o vacanță. I-a atras atenția locul despre care vorbeau – unul de foarte departe, de la Vama, din Bucovina, de care Chițulică nu mai auzise. Iar minunile despre care povesteau ăștia doi l-au făcut să viseze la casa aia plină de cârnați și burdufuri cu brânză!
Și așa a lăsat Chițuluică Chițoi toată familia în lacrimi și a plecat în călătoria inițiatică spre locul acela minunat. Da, avea o ușoară strângere de inimă, pentru că îl auzea pe taică-său încă, strigându-i să se ferească de cotoii de țară, agili și viguroși, care îl pot înghiți din goană, de ciorile uriașe și chiar de berze – ce de monștri are de înfruntat ca să devină eroul călător al familiei! Dar era decis și a plecat. Încotro, nu știe prea bine. A alergat el năuc până la benzinărie și se uita în jur derutat. Unde o fi Bucovina aia, frate, că a mers deja de s-a înnoptat?! S-a urcat binișor în portbagajul unei mașini de acolo, să tragă un somn mic. Dimineață, când s-a dat jos, și-a dat seama că mașina îl dusese departe, dar nu știa unde este. Aerul mirosea tare a brad de Crăciun și a fum de lemne, era frig și zăpada era așa de mare și de albă, că l-a înghițit imediat. Și-a croit drum și a întrebat o vrabie unde a ajuns.
-În Bucovina ești, șoarece de oraș! Locul ăsta se cheamă Vama și e cel mai frumos din țara asta, îți spun eu!
Nu-i venea să-și creadă urechilor lui Chițulică. Beat de fericire, zburdă pe uliță, se tăvăli și se trezi deodată sub nasul unui motănoi adevărat, bătrân, uriaș și fioros, care se pregătea să se ospăteze cu delicata lui persoană…
– Mmmm, n-am mai servit șoarece de oraș, spuse amuzat motanul. Voi sunteți hrăniți bio? Nu de alta, dar noi aici nu vrem mâncare cu e-uri…Deci? Chițulică, îngrozit, a răspuns cu glas pierit:
- Eu mănânc numai de la supermarket…
- Buah, nu te mânânc. Poate dacă mai stai un pic pe aici, faci o cură și devii comestibil. Ce cauți pe la noi, șoricel fraier? întrebă motanul ușor iritat.
Chițulică și-a luat inima în dinți și i-a povestit motănoiului de ce a plecat din crama de la deal și unde vrea să ajungă. L-a ascultat cotoiul cu răbdare, a clătinat cunoscător din cap, a mustăcit amabil și în final i-a răspuns.
- Uite, puștiule… Eu mă mir de curajul tău și de aia te ajut… Ce cauți tu e aici, lângă noi. Nu e Palatul Cârnaților, ci o pensiune. E greu de explicat, e o chestie unde vin oamenii de la voi, de la oraș, să se odihnească și să mănânce bucate de vis. Se cheamă Casa Elvira, de fapt. E drept că minunile de care ai auzit tu sunt acolo, și multe altele… Am văzut cu ochii mei nu doar cârnații agățați pe pereți, dar și slăninuță fragedă, șunci aurii, roți de cascaval, putinica aia cu brânză de burduf, mămăliga cât roata carului… aah, și să știi că ăștia ung pâinea cu unt galben ca aurul și pun miere adevărată pe ea. Și fac cozonaci, și cornuri care se topesc în gură, și uneori miroase nebunește a friptură stropită cu vin adus de pe la voi. Dar…îți povestesc așa, să știi că tu nu poți intra…
- De ce, mă rog? Sunt un șoricel onorabil și discret și am venit în documentare doar…
- Vezi tu, puștiule, tocmai de aia. Oamenii au o regulă ciudată la pensiuni. Se cheamă igienă. Și la ăștia e teribil de aplicată. Nu intră nici musca ori țânțarul, nu mai vorbim de șoarece… Până și pe mine, cât sunt de motan sobru și vecin, m-a scos omul cu mătura când m-am infiltrat lângă afumătoarea viselor noastre… Cică pot lăsa microbi sau păr. Eu, care sunt așa curat! Așa că ia-ți gândul, puștiule!
- Dar am venit atâta drum ca să văd, ca să le povestesc celor de acasă, ca să fiu eroul lor peste generații. Acum ce să mă fac? întrebă disperat Chițulică.
Motanul scutura din coadă agitat. Măi să fie, dacă tot a ajuns să cruțe un șoarece, să stea la palavre cu el, acum nu poate el, marele cotoi rural, să găsească o soluție? Asta chiar îl enerva… Și deodată își aminti că lumea a progresat și că tehnologia e peste tot. De n-ar profita de ea și șoarecele ăsta de la oraș?
- Puștiule, știi ceva? De intrat, nu intri acolo, că e prea riscant și ar fi păcat de tine. Dar poate rogi un turist să îți facă niște poze înăuntru, la minunile alea. Ai putea să le duci și celor de acasă, care nu știu că tu n-ai pătruns în cetate… Ar crede că ești un erou total. Ascultă sfatul meu de cotoi bătrân, așa se fac treburile când ai făcut o ieșire și trebuie să dai explicații acasă…
Motanul a plecat demn și mândru de propria inteligență, iar Chițulică stă de atunci pe lângă pensiune fericit și roagă turiștii să-i dea și lui poze. A adunat deja de un album uriaș, dar încă nu a renunțat la misiunea lui de pofticioasă documentare…
Dacă ajungeți la Casa Elvira din Vama, poate faceți și voi niște poze pentru albumul șoricelului fascinat de bunătățile Bucovinei… Ah, și dacă sunteți de la Iași și ajungeți la pensiune cu mașina, poate îl ajutați pe micul erou să se întoarcă acasă cu albumul lui. Ce ziceți? Fiecare dintre voi va fi încântat!
